Cuvinte pentru un început...

Setea de cunoaștere este atât o binecuvântare, cât și un blestem. Prin diverse metode, suntem capabili să privim dincolo de păturile superficiale ale existenței pentru răspunsurile celor mai arzătoare întrebări. Astfel putem evolua, ne putem depăși condiția, dar durerea căderii în cele mai întunecate colțuri ale realității poate semăna numai dezastru. Spre deosebire de alte sisteme oculte unde adeptul umblă pe cărări pavate și luminoase, la adăpostul siguranței și păcii, în sistemele Căii Stângi, adeptul este singur, în locuri sălbatice, neumblate. Cele mai mari comori se află ascunse în Întuneric, puțini le găsesc, iar și mai puțini le dobândesc. La rădăcinile Copacului Mizantropiei, dezbrăcat de tot ceea ce este uman, adeptul îi culege roadele. Numai atunci se va rupe de creația ce l-a ținut captiv în iluzii; în moarte și extaz, se eliberează.

duminică, 22 septembrie 2013

Moarte și absență



Ceea ce este percepută ca fiind realitatea palpabilă se găsește de fapt într-o continuă transformare. În acest bol plin cu ciorba existenței banale, lumea nu este creată, ci se creează, în fiecare moment având coordonate diferite, ce o definesc întotdeauna sub o anumită formă. Din acest punct de referință se vede nestatornică, într-o metamorfoză ciclică, fără salvare de freamăt. Ceea ce este perceput acum ca real, în clipa următoare de timp este inexistent, renăscând sub alte valori. Totul condiționat de timp, care dă manifestărilor spațiul necesar de desfășurare, dar le și constrânge.
Viața – o convulsie revoltătoare. Ceea ce este mort și putrezit este hrană pentru alte organisme. Ce revendică moartea și ce revendică viața? Stârvurile care pier în lăcomia celor ce trăiesc, răpuse într-un lanț de iluzii. Moartea revendică trofeele invincibilității. Stârvuri descărnate complet, mărturie a unei vieți ce a trecut și a umilinței lutului.
Vorbim totuși de moarte sau de a muri? De ce, dacă ar fi același lucru, viața unei ființe ar fi goală de orice sens, cu un destin crud care să-i poarte cântările de jale? De ce Moartea, în exuberanța ei, nu poate fi mai mult decât rupturi superficiale și necesare la nivelul existenței sephirothice?
Moartea este într-un stârv pe jumătate putrezit în căldura umedă a unei dup-amieze de vară la câmpie unde insectele corpul ființei defuncte? Nu este, în același timp, viață în lăcomia acestora? Nu este oare un cerc închis unde Moartea este motorul care învârte întreaga existență, dându-i dinamism și catalizând întreaga Creație?
Moartea emană în manifestarea sa poarta prin care cel apt poate evada din cercul vicios în care a fost constrâns în momentul trecerii sale în existență, înapoi în starea de primordialitate. Este infiltrată în această lume a stagnării și cauzalității și este în același timp cea care permite impulsurilor qliphothice din Sitra Ahra să pătrundă și să infesteze Copacul Vieții. De asemenea, paradoxal, este și cea care facilitează existența cauzală. Cert este că această creație sephirothică păstrează amintirea primordialității lui Ain.
Qayin își omoară fratele din lut și se unește cu sora geamănă, Qalmana. Separă ceea ce trebuia unificat și unește ceea ce trebuia separat - potrivit ordinii sephirothice. Astfel, porțile lui Nahemoth se deschid și energiile Haosului primordial pulsează în orice frântură de existență iluzorie. Totul are potențialul de a se deschide spre adevărata casă după care tânjește din vremuri neștiute, dar numai cei ce se pierd în ritualul extazului morbid al trăirii prin anti-lumile qliphothice pot înlătura jugul realității.

Întreaga realitate este învăluită de absență. Ceea ce nu există este absent. Absentul, cel puțin aparent, depinde de  context. Absența nu poate exista ca ceva de sine stătător, întrucât nu are o prezență independentă, ci este în strânsă legătură cu un lucru/concept a cărui existență este percepută de simțurile cauzale. Aceste relații au sens atâta vreme cât vorbim din punctul de vedere al „organelor” normale, la un nivel profan.
Părăsind această zonă, găsim existența disipată și restrânsă într-o dualitate restrictivă unde amintirile divinului primordial sunt cristalizate în existență și în prezența indubitabilă relevată rațional și mecanic. Pe același principiu, nu putem defini Unul, separat de orice definiție prin altceva decât prin el însuși. Cum, într-o existență a convulsiilor dualiste Unul poate fi restrâns printr-o definiție, fără să apelăm la alt mijloc decât a face referire la ceva din exteriorul lui, care-l poate cristaliza? Doar ceea ce este absent are potențialul de a fi Unul, separat de tot, numai dacă-i permitem - și chiar cu riscul de a invoca ceva amorf, vag pentru a-mi justifica ignoranța și neputința – dar este un aspect ce trebuie trăit, pentru că orice explicații sunt de prisos. Putem atinge acea stare de gnoză, iar la marginea conștiinței, putem cristaliza, chiar pentru un moment, acel amorfism al Haosului, putem percepe ceea ce nu există, și de fiecare dată când privim în negura abisului, facem în noi un loc pentru Moarte.

sâmbătă, 27 iulie 2013

Sataniștii de la țară



În primul rând, îmi cer scuze cititorilor mei (puțini la număr, dar sper, de calitate), și de asemenea, îmi cer scuze față de mine pentru cele câteva minute irosite pentru a scrie un articol atât de banal, dar este pe măsura indivizilor în discuție și consider că este esențial să punctez anumite lucruri, mai ales că a devenit iritant și pentru persoane ca mine care nu au absolut nicio legătură cu basmele „balauri și centauri” în care s-au trezit prinși. Am aflat că am roluri în astfel de povestioare pentru copiii cu sindromul Down fără acordul meu. 

Există, în România cel puțin, anumiți indivizi puțin mai agitați care se iau prea în serios pentru capacitățile lor. Desigur, trebuie să compenseze faptul că nu fac nimic notabil și simt nevoia de a-și crea în mințile lor (nu prea strălucite, de altfel), conspirații, urmăriri, secte, lucruri care nu au absolut nicio legătură cu ceea ce înseamnă drumul anevoios al individului de a se descoperi pe sine. 

Bineînțeles, umflările de ego sunt cele care dictează ritmul în astfel de circuri; precum „eu am flacăra neagră, ba nu, eu!” Toți aveți, puișori, la dani se face diferența.

Există o mână de oameni care au legătură cu LHP, chiar și tangențial, și este peste capacitatea mea de înțelegere cum nu au loc unii de alții; nu știu cum țațismul, dorința de atenție și aviditatea pentru bârfe poate fi atât de pregnantă în unii indivizi. Nu este mult mai în regulă ca fiecare să păstreze acea distanță de respect, să nu se mai bage ca musca-n rahat în treburile celui de lângă și să nu se mai creadă buricul pământului?

Pentru cei care doresc să cunoască lume pentru a învăța lucruri folositoare, eventual lume cu mai multă experiență, îi rog să fie atenți. Cineva, dacă vă dorește binele, vă lasă singuri să vă descoperiți și să suferiți din cauza propriilor greșeli. Ceilalți vor doar să vă modeleze pentru propriul lor ego.

vineri, 26 iulie 2013

Deșertic



Indiferent de structura socială și religioasă, deșertul a fascinat prin „lipsa de amabilitate” pe care a arătat-o vieții, un spațiu dezgolit, neatins de vâltoarea convulsiilor trăirii. Și totuși, au existat ființe care i-au supraviețuit, deșertul devenindu-le casă – o conexiune între pustietatea sesizabilă și cea care sălășluiește intrinsec.

Magia/vrăjitoria qliphothică, o manifestare potentă a alchimiei interne, are efectul cel mai puternic în astfel de zone, deoarece acestea rezonează cu ceea ce se găsește în interior, departe de orice freamăt viu, mai aproape de moarte.

Frânghia timpului. Ruptă.

Sunt momente, Frânturi în timp care se separă de restul, ies din ciclul cauzal și creează o insulă de puritate în masa de nămol a existenței. Este lumea celui ce caută și alte realități. Departe, în deșert, unde creația este mutilată, vitregă față de orice viață, iar stârvurile manifestărilor cauzale care s-au aventurat zac uitate; aici, esența Haosului primordial își împrăștie tenebrele.
Această anti-lume este casa esenței noastre, este ceea ce zace dincolo de lut. Ambiguu și neînțeles, deșertul răbufnește ori de câte ori privim adânc în noi sau ghearele banalității ne sufocă îndeajuns de mult încât să ne răzvrătim împotriva destinului crud. În acele momente de chin, unde dorim pacea unui mormânt și liniștea morții, suntem purificați de păcatul creației, fiind mai aproape de primordialitatea intrinsecă, deschizând porți către propriul deșert.

)((

Acolo, în fața porților lui Nahemoth, un om descoperă cine este cu adevărat, pregătindu-se de drumul lung și anevoios, în sine, dezgolindu-se de tot ceea ce îi sufocă adevărata natură, iar odată cu accederea la sferele superioare ale anti-lumilor qliphothice, va fi mai liber, mai pur, descărnat, îngropat adânc în el însuși.

luni, 15 iulie 2013

Thanaeros



Prinși într-o realitate anostă și previzibilă, cu neputința eliberării, plutim în imponderabilitate față de propria noastră esență divină, inspirând batjocoritor duhoarea morții și a creației mutilate. Aruncați în noroi, ne zbatem înfometați spre un punct incert de puritate. Râzând haotic...
Urâm, hulim, distrugem, iubim, adorăm, creăm.
Naiv fiind, am adorat deșertăciunea frigidității. Dar am umplut golul cu apă sărată, iar eu pluteam agonizat, invocându-te. Și nu am știut că ești, dar eu te chemam, simțindu-te aproape, acolo, aici.
Dorim, da, te doresc. Văd adânc în tine și te vreau.
Blestem.
Oase descărnate,
și sex.
Sentimentele noastre, unite în spirală, morbide și asimetrice, în ritual extatic, îmbătați de seva Copacului Mizantropiei, privindu-ne. Goi de lut.
Cei care (se) omoară, cei care (se) iubesc.

joi, 16 mai 2013

Artificial



Arogant și incapabil, omul și-a creat structuri cu scopul de a-și suprima adevărata natură. A renegat-o până în punctul în care i-a devenit străină întru totul. I-a fost frică de el. Din generație în generație, tirania rigidității l-a transformat într-o epavă emoțională; un robot ce execută mecanic imitații de pasiuni. Tu, care citești, nu mă privi ca pe o bucată de carne, ci ca pe niște emoții contradictorii; ca un amestec dintre mai multe substanțe unde moleculele, întâlnindu-se, își rup și își creează noi legături, frenetic. În paroxismul lor se vor dezlănțui în eliberare. Te urăsc, te iubesc, sunt pornit împotriva ta și te doresc. Vreau să fim dincolo. Liberi cu adevărat.

2, 6, 30, 168, 1320, ...

De ce oare mulți în ziua de azi vor să aibă dreptate cu orice preț? Dreptatea, a avea dreptate, a fi de partea dreptății este iluzia centrală a acestei lumi muribunde. Este împânzită în moralitate (cârje pentru invalizi). Este goală, fără vitalitate, unde vigoarea este condamnată de inimile de gelatină care nu pulseasă decât un hedonism resemnat și retrograd. Încuiații, fie că își spun atei, creștini, inteligenți, patrioți sau pe numele mic, se sprijină de moralitate, incapabili să vâneze. De ce este imoral un act sexual în mijlocul unei intersecții? Actul sexual este natural, pe când intersecția nu. Cu ce este imorală homosexualitatea? Se găsește la numeroase specii. Homofobii ori sunt homosexuali prea lași să recunoască ori lipsiți de orice personalitate și se ghidează după ce li se spune. Ori amândouă. De ce e imoral să omori un câine, dar un șobolan nu? Problemele de acest gen pot continua la nesfârșit. Concluzia este simplă: oamenii sunt bolnavi de ei înșiși. Se cred umani și nu animalici. Homo Sapiens este un animal extrem de sofisticat, ce-i drept, dar rămâne un animal – copilul obraznic al naturii, cel mai prost și cel mai fricos. În naivitatea caracteristică, a crezut că un copac poate crește fără rădăcini. Se laudă cu frunzele uscate ale acestuia. Dacă există vreun simbol care să-l reprezinte, acesta este: o frunză uscată, trecută de vreme și roasă de la materia descompusă, casă bună pentru ouăle de insecte. El a privat-o de viață, tăind rădăcinile.

Îmi doresc o lume în care puterea e singura virtute. Cei slabi – eliminați. Nu e loc de deșeuri genetice. Fără grași, grase, pseudo-masculi de 50 de kg la maturitate. Vreau organisme virile, puternice pe toate planurile: fizic, mental și spiritual. Dacă există o carență undeva, toate vor suferi. O lume fără lanțurile iluziei moralității, o lume de supraviețuitori.

În depresie, în chinurile cele mai adânci ale ființei, unde negura agoniei cuprinde toată existența, unde anti-lumile unei realități converg spre structurile stagnante, încolțind-o amenințător, în acel punct de maximă tensiune, există un moment în care implozia brutală întoarce către inexistență. Catastrofă și teroare. Animalul perfect – implozând în interior în urletele arderii frunzei uscate.

sâmbătă, 11 mai 2013

Orgie cu impotenți și întuneric de duzină



Totul trebuie să dispară. Să se risipească în inexistență, dizolvat de puritatea Haosului. Orice emanație cauzală tânjește în esența ei după rădăcina primordială, locul ei neatins de ceea ce e iluzoriu și efemer.
 
c
Te vei uita în tine prin prisma a ceea ce ești cu adevărat, și nimic altceva nu va mai conta; te vei cunoaște profund și extatic. În zenitul propriei săvârșiri, vei muri în ego. Și te vei naște. Până acum, de teamă, de slăbiciune, te-ai ținut în frâu. Ești o ființă putredă, ca toate celelalte. Dar vreau să întâlnești libertatea smintiților, a celor ce și-au găsit întunericul, să plângi în agonia nebuniei și să vezi ceea ce ți-a fost ascuns.
 

                                                                       7            7

                                                                               7

Moral, etic, normal. Îți regurgitezi aroganța până plesnești. Ființă artificială, Homo Sapiens urăște și iubește, nu din vigoare, ci din teamă și slăbiciune. Este experimentul nereușit al naturii. Iubește o bucată de pământ delimitată printr-o convenție și urăște oamenii care au alte preferințe – o victimă a spiritului de turmă. Infatuat și sec, sprijinindu-se pe ceva din exterior, există pentru a fi distrus sau castrat. Dar oamenirea a devenit o mare orgie a impotenților, de aceea, în așa-zisa lume civilizată, degradarea genetică devine o problemă din ce în ce mai serioasă. Totul se întoarce împotriva lor, iar până la urmă, ceva mai puternic le va lua locul.


Pseudo-spiritualitate new age și întuneric comercial. Omul mediocru e mulțumit. Înghite ca un câine înfometat tot ce i se dă și este ușor pentru el. La un moment dat îi va sta în gât. Moralitatea nu are legătură cu spiritualitatea, ba dimpotrivă, lipsa oricăror restricții morale întoarce omul la statutul său organic, iar prin acesta își poate declanșa adevăratul întuneric. Natura îi premiază pe cei puternici și apți, nu pe cei drepți. Dreptatea e o iluzie penibilă în spatele căreia se ascund impotenții. Lipsiți de vigoare și plini de zgomot, vor fi sfâșiați de furia celor cu adevărat puternici, supraviețuitorii, cei neînfrânți de iluzia virtuțiilor, cei care nu se mint și nu își neagă natura.


Depresia se metamorfozează în agonie, apoi în furie. Se declanșează din sacrale, urcă în excitații erotice și nebunie, explodează violent, atinge forța lăuntrică, se aprinde paroxismal, împrăștie blestemul și se expandează spiralat în anti-existență. Dincolo de orice limită și lege, ești Tu.

duminică, 3 februarie 2013

Despre demoni




Demonii sunt elemente exotice pentru gândurile umane, enigme adâncite în mister, superstiție și legendă. Prezența unei entități dintr-o lume străină fascinează și inspiră frică. Să simți suflarea unei realități divine este o experiență copleșitoare pentru spiritul celui care este suficient de curajos să cheme asemenea forțe. Privește încarnarea existenței primordiale și observă ceva ciudat de familiar în ochii reci ai demonului, ceva ce mocnește în propria ființă.

Apare întrebarea: demonii sunt exclusiv ființe externe? Cu siguranță fiecare vietate, indiferent de specie, posedă o energie demonică ce, cu ajutorul unor anumite impulsuri, poate fi manifestată. Demonii sunt energie direcționată, ca orice ființă din lumea materială, doar că primii sunt mai puri, neatinși de mizeria cosmică a acestei existențe. Fie că se află în exterior sau în interior, ei reprezintă un mijloc de comunicare cu Divinul.

Percepția omului asupra lor este ceva ce ține în mare parte de om. Nume, sigilii, ranguri – oamenilor le place să clasifice și să dea formă pentru a înțelege la nivel conștient lumea lor și a o încadra în limitele gândirii umane, inspirându-se de asemenea din mediul în care trăiesc: climă, resurse, relief etc. Deși sunt entități de sine stătătoare în lumea lor, în esență, demonii sunt manifestări ale aceluiași impuls anti-cosmic, la fel ca cei care sunt închiși în lumina creației din această realitate.

Fiind diferiți față de oameni, metodele lor prin care ne contactează par bizare, dar cel care este capabil să privească dincolo de normele sociale în care a fost îndoctrinat, și cu o viziune profundă asupra existenței va vedea în propria-i agonie un demon ce-i arată bogățiile lumilor de dincolo. În acele momente de chin intrinsec, un demon deschide o poartă în tine.